Diavolul stapaneste desertaciunea
-Parinte,
de ce diavolului i se spune „stapanitorul lumii”? Chiar este cu adevarat?
-Asta
mai lipsea, sa stapaneasca diavolul lumea. Cand Hristos a spus despre diavol „stapanitorul
acestei lumi”, n-a inteles ca este stapan peste lume, ci ca stapaneste
desertaciunea, minciuna. Vai noua, sa lase Dumnezeu pe diavol sa stapaneasca
lumea! Insa cei ce isi au inima lor daruita celor desarte, lumesti, unii ca
acestia traiesc sub stapanirea „stapanitorului acestui veac.” Adica diavolul
stapaneste peste desertaciune, peste „lume”. Ce inseamna „lume”? nu inseamna
oare podoaba, impodobirea desarta? Asadar, cine e stapanit de desertaciune este
sub ocupatia diavolului. Inima robita de lumea desarta pastreaza si sufletul
atrofiat si mintea intunecata. Atunci, desi se vede cineva ca este om, in
esenta el este avorton duhovnicesc.
Gandul
imi spune ca cel mai mare dusman al sufletului nostru, mai mare chiar si decat
diavolul, este duhul lumesc, pentru ca ne atrage in chip dulce si in cele din
urma ne amaraste vesnic. In timp ce, de l-am vedea pe diavolul insusi, ne-ar
cuprinde frica si am fi nevoiti sa scapam la Dumnezeu, dobandind astfel Raiul.
In epoca noastra, multa „lume” – duh lumesc – a intrat in lume, iar aceasta „lume”
o va distruge. Oamenii si-au bagat inlauntrul lor „lumea” si au alungat de
acolo pe Hristos.
-Parinte,
de ce nu intelegem cat rau ne face duhul lumesc si suntem atrasi de el?
-Pentru
ca duhul lumesc intra incet-incet, precum a intrat ariciul in cuibul iepurelui.
La inceput ariciul a rugat pe iepure sa-l lase sa-si bage putin capul in cuibul
lui ca sa nu-l ploua. Apoi a bagat si un picior, apoi celalalt si, in cele din
urma, a intrat tot, iar cu tepii lui l-a scos cu totul pe iepure afara. Asa si
cugetarea lumeasca, ne inseala cu mici cedari si incet-incet ne stapaneste. Raul
inainteaza putin cate putin. Daca ar veni deodata, nu am fi inselati. Daca vrei,
de pilda, sa oparesti o broasca, trebuie sa arunci peste ea apa fiarta cate
putin. Daca o arunci toata deodata, ea sare si fuge; scapa. In timp ce, daca
versi pe ea putina apa fiarta, la inceput o va arunca putin pe spate, apoi o va
primi. Daca-i mai arunci inca putina, iarasi o va arunca putin si incet-incet
se va opari, fara sa priceapa. „Bre, broasca, dupa ce ti-a aruncat putina apa
fiarta, scoala-te si fugi!” Nu fuge. Se umfla – se umfla si apoi se opareste. Asa
face si diavolul;ne opareste putin cate putin si, in cele din urma, ne trezim
opariti fara sa pricepem.
(Cu
durere si dragoste pentru omul contemporan – Parintele Paisie Aghioritul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu